Amintiri din BTT

   Cu ocazia împlinirii a 50 de ani de când a fost înființat Biroul de Turism pentru Tineret (BTT), tatăl meu a pregătit un text de câteva pagini cu aminitirile sale din timpul activității ca ghid în cadrul BTT. Redau în continuare acest text a cărui realizare o consider un efort lăudabil, demn de încurajat și continuat.

AMINTIRI DIN BTT

    50 de ani este o aniversare importantă în viața fiecărui om, dar dacă ţinem cont că acest  moment este o parte din existența unei generații care a activat cu plusurile şi minusurile realizate, când acestea au fost motivate de eforturile generaţiilor înaintaşilor privind turismul pentru toţi oamenii, cred că avem datoria să facem cunoscut celor care vin după noi care a fost contribuția noastră la acest fenomen.

     Cred totodată că această datorie are o încărcătură emoţională mai mare atunci când ştii că mulţi dintre membrii generaţiei noastre nu mai sunt printre noi şi în amintirea lor cineva trebuie să lase cunoscut celor ce vin din urmă că înaintea lor au fost oameni cu spirit de sacrificiu pentru cunoașterea naturii, cu dragoste de locuri din România, iubind cu ardoare omul obişnuit, încercând totodată să transmită din experienţa lor.

     Astăzi când tinerii au acces la locuri de pe tot Globul, când tentațiile marilor înăţimi ale Terrei nu mai sunt ceva de neatins, avem datoria să promovăm frumuseţile României.

     Este adevărat că noi nu am fost recordmeni, dar ne-am bucurat crezându-ne învingători atunci când am realizat o excursie în care participanţii, trecând peste toate greutăţile au revenit acasă cu gândul la o viitoare ieşire în natură, mulţumindu-ne pentru ajutorul dat.  

     Am avut o rezervă să mă exprim în scris , dar la argumentele colegilor mei am cedat şi iată că încerc să aștern pe hârtie câteva din gândurile mele legate de acest fenomen: „Turismul montan în perioada BTT-ului”.

     Cum aş putea să uit frenezia peroanelor de gară, care tresăltau de mulţimea tinerilor ce luau cu asalt  trenurile de dimineață, misterele primului contact Ghid – Grup, grijile ce mi le făceam văzându-i echipați de munte sau în tenişi, cu rucsacuri sau sacoşe diverse? Vara mai mergea, dar iarna era eroism şi inconştienţă, plăcere şi aventură, dorinţă şi cunoaştere. Alergam la centrele de închiriat din staţiuni după bocanci şi hanorace sau alte elemente de echipament.

     Urma desfăşurarea excursiei, cu organizarea grupului, cu captarea atenţiei tuturor, cu explicaţiile din traseu, cu parcurgerea drumului, cu cazarea şi masa, cu programul de seară, iar a doua zi reîntoarcerea la tren.

      Cum aş putea să uit bucuria care cuprindea Gara de Nord răsunând de cântecele celor care se întorceau acasă după o excursie reuşită? De multe ori obosit, îmi spuneam că riscul este prea mare să continui astfel cu plecările, dar conform versurilor unui cântec de munte: “însă sâmbătă la patru / eşti în gară cu rucsacul / şi-o porneşti din nou la munte” sau alt cântec ce spunea: ”fiindcă muntele îmi place / este rupt din viaţa mea / şi-am simţit că-n mine zace / omul care-i trebuia”, aşteptam cu nerăbdare următoarea plecare.

        Şi pentru că am început a vă relata atmosfera desfăşurării excursiilor ar trebui să vă spun câte ceva despre mine.

        Am avut o copilărie normală, cu o situație materială limitată, dar cu o dorinţă foarte mare de a-mi depăşi condiţia, apoi anii au trecut şi colegii de şcoală, colegii de muncă, prietenii cu care am făcut câteva ieşiri în natură mi-au insuflat dorinţa de a-mi deschide acest orizont şi astfel m-am înscris la cursurile Școlii de Ghizi organizată de BTT Bucureşti .

     Îmi amintesc astfel că una din primele aplicaţii practice la care am participat a fost condusă de instructorul Jean Andreescu (doctorul). A urmat absolvirea şcolii în anul 1973 şi înscrierea în Corpul de Ghizi al BTT Bucureşti. O amintire din acei ani îmi vine în minte. La admiterea în Şcoala de Ghizi condusă de Mihai Stănilescu erau înscrişi  200 de cursanţi, la sfîrşitul cursurilor erau declaraţi ghizi în urma examenelor 50 de persoane, după un an de activitate mai rămâneau 20 de ghizi, iar după trei ani mai activau aproximativ doar zece (totul este aproximativ). Spun aceasta pentru a se înţelege că greutaţile acestei activităţi sau motive personale îi făcea pe mulţi să renunţe la această ocupaţie .

      Şi astfel au trecut anii şi ajunsesem să fac parte dintr-un lot  de ghizi care conduceau grupuri de turişti către cabanele aflate la cele mai mari distanţe de gările ce deserveau Bucegii (Scropoasa, Zănoaga, Bolboci, Padina, Babele sau Caraiman). Vara era mai bine, însă iarna pe viscole mari era o aventură şi totuşi o făceam cu plăcere, întâlnindu-ne la întoarcerea în Sinaia cu ceilalţi ghizi la „Vaporul”, unde ne aştepta François (responsabilul bufetului pieţii).

       Apoi un eveniment important în iarna anului 1977 s-a produs, marcându-mă. Am primit delegaţie să conduc o excursie la cabana Padina, cu un tren de dimineaţă din Bucureşti şi ajungând la Sinaia am constatat că viscolul se pornise năpraznic iar telecabina Sinaia-Cota 1400-Cota 2000 era incertă în funcţionare.

      Totuşi după un timp s-a reluat circuitul cabinelor şi astfel am ajuns în jurul orei 17 la  Cota 2000. Acolo se afla un grup masiv format din echipa Salvamont Sinaia + Corpul de control al BTT,  care triau  turiştii după echipament direcţionându-i înapoi spre Sinaia pe cei slab echipaţi şi formând grupuri capabile să suporte condiţiile extreme de viscol,  cu vânt,  zăpadă mare si ceaţă. Printre cei selectaţi să ducă grupul astfel format la cabana Piatra Arsă  m-am numărat şi eu, primind un efectiv de 40 oameni şi fiind ajutat de alţi 2 ghizi. Am scos din rucsac o frânghie de 25 m si rugând turiştii să se ţină cu o mână de ea am început deplasarea pe traseu spre vârful Furnica, eu fiind cap de coardă şi având un ghid la sfârşitul coloanei, iar altul la mijlocul ei. Când am ieşit din clădirea telecabinei de la Cota 2000, m-a izbit cu furie viscolul, dar încet şi sigur m-am îndreptat pe traseu cu vizibilitate de 2m în faţă, cu grosimea stratului de zăpadă de 35-40 cm care acoperise totul. După 20 minute de deplasare am început coborârea vârfului  Furnica spre şaua Călugărului, neavând nici un reper vizibil. Dupa alte 30 minute m-am oprit pentru a mă reorienta şi mi-am dat seama că deviasem de la traseu şi exista pericolul de a mă rătăci în viscol. Atunci mi-am amintit de sfatul din școala de ghizi şi m-am întors pe urmele noastre pentru a găsi repere cunoscute. Când am dat de un platou aproape orizontal am oprit grupul. Luând 3 băieţi mai puternici ne-am deplasat în cerc la o distanţă de 15-20 metri până când am găsit stâlpul de marcaj, l-am sărutat ca pe un prieten bun, continuându-ne deplasarea din marcaj în marcaj ţinându-ne de sfoară. După circa 1 ½ ore de la plecarea din Cota 2000 m-am trezit cu un grup de oameni ce voiau să mă depăşească. Eu fiind cap de coardă, i-am ameninţat cu bătaia, nereuşind să-i opresc. La 1,65 m ai mei au trecut ca acceleratul pe lângă mine iar după fizicul lor am înţeles că sunt alţi turişti şi pentru că eram între jnepenii din apropierea cabanei nu prea mai erau pericole de rătăcire. Ajungând la cabana Piatra Arsă, mi-am numărat turiştii. Erau toţi. Intrând am aflat că cei care mă depăşiseră erau toată crema oficialilor (Mihai Sârbu, Gioni Baboş , Mihai Stănilescu, Mazilu Virgil) care mi-au spus că în viscol grupul nostru fusese comparat cu un gard viu în mişcare. De atunci am fost declarat un ,,bătăuş fără pereche - șarpele cu ochelari“, naş fiindu-mi Gioni Baboş. A fost acea întâmplare, inspiraţie, experienţă, ajutor divin - cred că toate la un loc .

     A urmat chemarea la Corpul de Control al BTT, o  altă etapă în evoluţia mea deoarece trebuia să plec din Corpul de ghizi ai BTT Bucureşti, dar rămânând legat sufleteşte pentru totdeauna de acest colectiv.

     În noua misiune a trebuit să-mi extind aria de colaborare turistică, cu tineri din toată ţara, fiind plecat adeseori în expediţii organizate la nivel central, în Ştafete ale munţilor, Întâlniri în stea, Serbările Zăpezii sau alte tipuri de excursii, în marile masive muntoase din România, cunoscând oameni noi, colaborând cu cluburi turistice din teritoriu, îmbogăţindu-mi cunoştinţele şi adunând întâmplări deosebite care mi-au umplut existenţa cu clipe de tinereţe, de fericire, de visare şi speranţă.  

     Amintiri dragi care sunt un suport pentru anii care vor veni şi care condensează prin încărcătura lor, dorinţe, emoţii, speranţe,  într-un cuvînt viaţa mea şi care să constitue un mesaj pentru urmaşii mei, un imbold spre a-mi urma exemplul cu bucuria de a-şi cunoaşte cu preponderenţă frumuseţile ţării.

     Trebuie să subliniez că în activitatea mea de ghid nu m-am rezumat doar la a merge cu BTT-ul, ci din contră, această activitate mi-a deschis dorinţa de a cunoaşte locuri şi oameni dintr-o arie turistică mult mai amplă.

     Îmi aduc aminte de câteva de astfel de excursii şi doresc a le face cunoscute.

     Într-o vară mi-a venit ideea de a cunoaşte locurile de unde izvorăşte Râul Colentina şi a îl coborî cu barca. După o documentare limitată la materialele pe care le aveam,  am făcut propunerea prietenilor mei Mihai Țilivea şi Roman Cătălin, care au acceptat proiectul, fixându-ne traseul, data, componenţa grupului şi alte probleme organizatorice. Cu o zi înaintea plecării ne-am imbarcat in maşina lui Cătălin şi am făcut o recunoaştere a traseului plecând pe malurile apei de la Baza BTT Buftea în amonte, pe unde găseam drumuri. La un moment dat am ajuns la podul ce trece Râul Colentina spre Crevedia şi oprindu-ne pentru a vedea malurile lui, ne-am trezit în faţă cu priveliştea unei şatre ţigăneşti cu corturi înnalte în faţa cărora copiii goi se jucau in ţărână, femeile cu fuste lungi şi păr  împletit în cozi colorate trebăluiau de zor şi totul era dominat de hărmălaie.

      Ne-am îndepărtat rapid continuând drumul şi oprindu-ne la administraţia iazului piscicol de la Ciocăneşti,  unde am luat aprobarea lor de a tranzita lacul.

     Ajungând în Ghimpaţi la podul unde drumul (DC43A) întâlneşte cursul Râului Colentina, am stabilit că aici va fi locul plecării în aventura noastră pe apă, deoarece aveam de spaţiu unde să lăsăm maşinile şi loc de lansare la apă.

     A doua zi ne-am întâlnit la locul stabilit de plecare având la dispoziţie cinci caiace gonflabile de o persoană şi o camera din cauciuc pentru tractor cu podea vulcanizată ,,iahtul meu ş-al lui Mihai”. După pregătirile de rigoare(ambalarea bagajelor în saci de plastic cu sticle goale ca flotoare), iată că a sosit şi clipa când primul curajos s-a desprins de mal şi într-o clipă era în mijlocul râului.  Dar ghinion , pentru că din amonte venea cu viteză un cadavru de animal însoţit de mirosul corespunzător, iar curajosul nostru coechipier s-a dezechilibrat şi într-o clipă s-a răsturnat plutind alături.

     Încet dar sigur ne-am lansat la apă cu toţii traversând pe sub pod, iar curând ne-am trezit într-un labirint îngust de doi metri, flancat de o parte si cealaltă de sălcii ca într-un tunel, cu apa ce prinsese viteză printre tot felul de obstacole, iar ,,colac peste pupăză” după un cot al râului apare un pod metalic pe care stătea o babă îmbrăcată în negru, stirbă şi slabă, care îşi făcea cruci privindu-ne. După încă zece minute de ,,navigaţie”, am  ieşit la câmp deschis, râul s-a lăţit curgând printre lanurile pline de flori, iar ,,argonauţii”, s-au regrupat pe malul lui bucuroşi şi încântaţi că au scăpat teferi din lupta cu ,,balaurul Râu”.

      După scurtul popas am reluat plutirea ajutaţi de vâsle, trecând de localităţile Vizureşti, Creţu, Urziceanca, pe lângă pădurea Popeasca,  unde ,,fluviul nostru”, se pierdea complet prin perdeaua de trestie şi păpuriş. Nori ameninţători stăteau să se reverse asupra noastră, drept care am tras la mal, ne-am transformat în hamali, luându-ne ,,barcazele” în spinare folosindu-le totodată pe post de pelerine de ploaie. Dar pentru noi ploaia de vară cu ,,spume”  nu ne-a întors din drum, ba chiar am improvizat segvenţa din filmul ,,Cântând în ploaie”, până am ajuns la Administraţia lacurilor (două) Ciocăneşti. Aici n-am amintit că plecasem cu scopul de a naviga pe Râul Colentina şi reâncepând exerciţiile de tras la rame am început traversarea lacurilor, până când ne-a oprit corul de fluierături şi ameninţări ale paznicilor iazului, care după o scurtă inspecţie ne-a permis continuarea drumului.

     Astfel după ce am trecut pe sub  podul ce desparte localităţile Mânăstirea de Samurcaşi (DC15B), ne simţeam deja acasă, pe lacul Buftea, în apropierea Bazei BTT, unde dealfel am poposit pe la ora 20 urmând să continuăm cu alt prilej periplul nostru pe Râul Colentina pâna la vărsarea în Dâmboviţa.

     Am finanizat astfel dorinţa de a cunoaşte o parte a râului ce străbate Bucureştiul, oraşul în care locuim.  

     Si dacă sunt la amintiri conexe turismului cu BTT-ul  mai am de  povestit o întâmplare de care-mi aduc aminte.

     În anul 1984 am continuat tradiţia ca spre sfârşitul verii să facem o ieşire în poieniţa Văii Cerbului cu cazare la cort, pentru a ne depăna amintirile de peste an, a face planuri pentru noi ieşiri şi a ne bucura de prietenia colegilor de munte.  Aşa că într-o vineri după amiază,  împreună cu soţia mea şi cu Cătălin Roman am ajuns în frumoasa poieniţă organizându-ne tabăra, adunând vreascuri pentru foc, aducând apă, pregătind de mâncare şi câte mai trebuiau, timpul trecând iute şi venind seara. Cum corturile puteau să se topească de la scânteile focului, ne-am depărtat la circa 10 m de ele, continuând masa şi stând la poveşti furaţi de lumina focului ce lumina poiana, având parte şi de ceva,,întăritor”. Deodată îl aud pe Cătălin cum întreabă cu surprindere „Voi vedeţi , cineva îmi umblă la cort !”, şi uitând-ne vedem într-adevăr cortul mişcându-se, ne repezim şi vedem un urs  zbughind-o spre pădure cu rucsacul lui, aprindem lanternele şi fugim după el făcând mare zarvă, dar ne întoarcem după un timp. Cât alergam noi ursul, soţia mea care rămăsese la foc, a observat cum ursul a venit din nou la cort, a mai luat ceva mâncare şi s-a depărtat tacticos şi mulţumit. Noaptea aceea am dormit iepureşte, iar dimineaţa am plecat cu Cătălin în pădure, găsind rucsacul sfâşiat, iar buletinul mototolit şi cu o urmă de gheară.

     După acest episod am hotărât este mai prudent să cobor spre casă (Cătălin a rămas), pe drum întâlnindu-ne cu al doilea grup format din Dudu Ionescu , Dan Constantinescu cu Sanda, Jeny  Oprescu şi alţi prieteni, care urcau spre Poiana Văii Cerbului pentru a se întâlni cu Cătălin, aflând mai târziu că în seara următoare s-au confruntat din nou cu ursul, dar de data asta animalul a fost fugărit cu toporişca de Jeny Oprescu.

     Şi o altă excursie care mi-a rămas în memorie, ca o amintire dragă.

     Din primii ani de şcoală am avut dorinţa să cunosc locuri aflate departe de casa părintească, s  aflu cât mai multe despre oameni, să birui cât mai multe greutăţi şi astfel să înţeleg ce înseamnă viaţa. Am ajuns odată cu trecerea timpului să văd destule, dar odată cu evenimentele din decembrie 1989 s-a ivit ocazia s-ă pot merge acolo ,,unde se aşază harta în cui ”, adică să merg pe valea Vaserului , continuând drumul pe la izvoarele Ceremuşului şi traversînd o parte a munţilor Maramureşului să ajung până la Borşa.

       Ne-am adunat astfel un grup de prieteni ai  muntelui dintre care amintesc pe: Nea Sandu Filip, Roman Cătălin, Mihai Copeţchi cu Tatiana, Dan Constantinescu cu Sanda, Mariana Voiculescu, Andrei Pătruţ cu câţiva amici şi bineînţeles cu mine,  constituind astfel trupa de asalt cu care ne propusesem să parcurgem cât mai mult posibil prin locuri pe unde exista o circulaţie turistică extrem de redusă. M-am căznit să găsesc un material documentar despre  zonă dar nu m-am ales decât cu o schiţă extrem de sumară, orientativă, bazându-mă mai mult pe inspiraţie şi busole (a rămas proberbial printre noi denumirea Vf. Jupania). Şi  iată un grup colorat, vesel ,încrezător, înarmaţi cu ditamai rucsacii în spate precum hamalii, într-un sfîrşit de august 1990 în mica gară a Combinatului de prelucrare a lemnului din oraşul Vişeul de Sus, după o călătorie cu trenul de noapte de la Bucureşti . Aici am făcut cunoştinţă cu mica locomotivă cu abur la care erau legate un vagon de călători clasa 3! cu un mic godin unde se făcea focul în caz de nevoie, cu un vagon platformă pentru bagaje şi călători, urmate de aproximativ 25 vagoane amenajate pentru transportat buşteni, noi alegând călătoria în vagonul platformă.  Atunci exista posibilitatea să parcurgi întregul traseul căii ferate până la Coman şi poate printr-un noroc am ajuns să-l parcurgem, cale de aproximativ 45 km cu o ,,viteză de croazieră” 6 km/h, în aproximativ 10 ore, (cu tot cu pauze), dar eram în vacanţă, timpul ţinea cu noi, eram un grup vesel, eram dotaţi cu de toate şi ne simţeam bine. Pe la ora 8 ne-am pus  în mişcare la  şuierul caracteristic al locomotivei cu abur, cu mirosul fumului de cărbuni arşi şi facem cunoştinţă cu conductorul de tren. Neavând bilete de tren  îi dăm contravaloarea lor, iar acesta spre nedumerirea noastră opreşte trenul în prima gară, cumpără biletele de la casă, se reîntoarce cu ele continuându-ne călătoria. Când se pune trenul în mişcare Mihai Copeţchi sesizează că îi lipseşte aparatul foto pe care-l uitase pe peronul gării unde coborâse însoţind conductorul, coboară în grabă recuperându-l, aleargă după tren prinzând ultimul vagon pentru lemne în care se suie. Mica locomotivă este o adevărată bijuterie tehnică şi opreşte în toate gările , mecanicii de locomotivă sunt foarte amabili invitându-ne s-o vizităm, ne arată modul funcţionare, iar noi suntem încântaţi. Trenul urcă paralel cu Râul Vaser lăsând în urmă defilee foarte înguste, păduri neumblate, mici cabane ale forestierilor aşezate pe lângă gări, foarte puţini oameni care lucrează la pădure. Este dimineaţă şi răcoarea combinată cu umezeala pădurilor ne ţin zgribuliţi dar atenţi la ce se întîmplă în jurul nostru.  Ne oprim deodată şi observăm cum mecanicii coboară un furtun alimentând cu apă din râu locomotiva., apoi după ce reporrneşte merge un timp oprindu-se din nou şi aşteptînd să treacă o cireadă de vaci către păşune. Timpul are pentru ei o altă dimensiune. Trenul opreşte uneori în staţii cu nume  de care auzisem doar din documentarea făcută acasă, dar aici parcă totul este diferit decât ne aşteptam, austeritatea este la ia acasă. Totuşi unele locuri ne amintesc de istoria zbuciumată a locurilor unde oamenii s-au luptat cu vicisitudinile vremurilor pentru a-şi câştiga existenţa. Locuri precum  Novăţ, Cozia, Novicior, Bardău, Şuligu, Făina, Miraj, Mocârlău, ne aduc din memorie fapte despre luptele care s-au dus în primul război mondial, date despre înfruntarea oamenilor cu padurile pentru a scoate lemn ( baraje pentru plutărit, amunajări forestiere diverse) sau cabane cu caracter divers (forestier, de vânătoare, turistic,  sau pentru folosirea apelor minerale).

     Spre sfârşitul zilei ajungem la capătul liniei forestiere, Gara CFF Coman, unde coborâm şi prin amabilitatea celor din zonă ne adăpostim pentru noapte într-o cabană a forestierilor. A doua zi dimineaţă ne pregătim de ieşirea în traseu, primim unele informaţii de la loalnici, drept care ne îndreptăm spre pichetul de grăniceri pentru formalităţile legale şi  primim spre însoţire doi soldaţi care ne conduc până la limita de pichet avută de ei în responsabilitate. Cărarea urcă pe cursul unui pârâu prin pădure, după care se înscrie pe un  bot de deal cu pantă mai accentuată, parcurge apoi câteva poieniţe, ajungând în apropierea unei stâni unde ne iau în primire câţiva câini ciobăneşti. După ce-i potolesc ciobanii, suntem invitaţii lor la o porţie de preparate ciobăneşti timp în care aflăm câte ceva despre viaţa austeră de cioban şi despre drumul pe care ni l-am propus. Mulţumim pentru amabilitate gazdelor noastre, îndreptându-ne apoi într-un urcuş moderat ca pantă, printr-o pădure ce ne scoate la gardul de frontieră cu Ucraina, dincolo de care este fâşia lată de câţiva metri. Am realizat astfel o dorinţă veche de a ajunge ,,acolo unde se pune harta în cui”, vis pe care îl credeam o himeră.  Ne-am îmbrăţişat protocolar, pornind din nou la drum, mergând un timp chiar pe linia românească a frontierei, despărţindu-ne de însoţitorii noştri granicerii romani ce s-au întors la pichet. Din zare spre vest, din valea adâncă ce se zăreşte departe sub noi străbate abea auzit însoţit de un vălătuc de fum cenuşiu, sunetul sirenei locomotivei ce parcă îşi ia la revedere de la noi, lăsându-ne singuri în nemărginirea muntelui, sub oblăduirea vârfului Jupania 1853 m  (spre sud), unde îşi are izvoarele Valea Ceremuşul Alb care are aici direcţia de curgere SV-NE. Ne pregătim pentru a găsi un loc pentru tabăra nocturnă,  hotărând să coborâm câtva sute de metri diferenţă de altitudine unde se zărea un drum ce şerpuia pe cursul Ceremuşului Alb, unde ajungem găsind un loc deschis tocmai bun cu apă de băut si lemne pentru foc într-o poieniţă pe marginea drumului. Nu reuşim să ne organizăm că lângă noi opreşte o maşină ce căra buşteni, vorbim cu ei şi aflăm că în zonă sunt animale sălbatice, nu ne speriem , dar hotărâm să ne organizăm cu lemne de foc destule (lucru ce necesită o oră de muncă pentru a avea ce arde până dimineaţă) şi facem echipe de gărzi care să-l întreţină continu. La plecarea maşinii aranjăm cu şoferul ca a doua zi s-ă facă o cursă pentru a ne duce la Borşa Complex.  Noaptea a trecut fără emoţii cu toate că răcoarea şi umezeala   ne-a cam pătruns, dar cafeaua şi ceaiul fierbinte era excepţional. Pe la ora 10 apare şi maşina (un Bucegi descoperit), în care ne urcăm cu tot cu bagaje, drumul merge în parelel cu graniţa de Stat spre E, apoi coboară pe cursul Răului Tibău spre S, după care iese în şoseaua naţională la Şesuri urmând-o până la Borşa Complex. A urmat cazarea în staţiune urmată de ,,tragerea concluziilor la o masă înbelşugată”.

         Întoarcerea am făcut-o cu trenul pe care l-am luat ziua următoare din Vişeul de Sus, realizând astfel un vis la care am aşteptat ani mulţi.

         Cred că în articolul meu un loc aparte îşi au mulţumirile pe  care le aduc colegilor ce    m-au marcat prin omenia şi  prietenia de care au dat dovadă, de respectul ce-l port acelora cu care am înfruntat viscole şi zăpezi puternice, ploi violente, călduri toride, ceţuri în care te puteai pierde uşor, rătăciri temporare, întâmplări deosebite sau obişnuite, cu care am împărţit mâncarea  apa sau echipamentul, oameni cu care m-am simţit întotdeauna în siguranţă, aceştia fiind GHIZII BTT , şi pe care din teama de a nu omite pe cineva nu-i nominalizez.    

           De asemenea mulţumesc pe această cale FAMILIEI BORDEA, care cu modestie, efort şi omenie ne-a primit la cabana Diham an de an, integrându-ne în familia lărgită. Aduc de asemenea tot respectul pentru MAMA OARA liderul acastei familii de cabanieri care a adunat în jurul ei pe toţi cei care i-au trecut pragul (sărac sau bogat, vesel sau trist, tânăr sau bătrân, savant sau învăţăcel), găsind pentru fiecare un cuvânt potrivit şi cel puţin o cană cu ceai înbunătăţit, care a transformat această cabană într-o şcoală a turismului de munte.

          Şi pentru că trebuie să trag o concluzie, mă adresez celor care vin după noi ca generaţie, rugându-i să nu uite că timpul trece foarte repede atunci când ai vise pentru viitor, să-şi amintească de cei din generaţia anterioară cu respect pentru efortul făcut pentru cunoaşterea plaiului românesc şi să nu uite că au datoria de a-şi educa copiii şi nepoţii în spiritul dragostei faţă de natura ROMÂNIEI. 

Text scris de TOMA-DĂNILĂ ALEXANDRU